epilog inainte de cenusa

Publicate octombrie 23, 2008 de ani
Categorii: thoughts

„Vin. Nimic nu mai conteaza. Abstract sau bine conturat.

Aceste zile, secole ti le dedic. Tu sti ca pentru Dragoste, suferinta insuportabila si bucurie efemera poate duce lacrima.

Incheiere nu exista. Este o noapte zgomotoasa.

Unul e epilogul inainte de cenusa. Un cuvant, toate cuvintele. O esenta, singura esenta. Nimic altceva. Totul, Iubirea.”

Petros Malamidis ~ Lacrimosa [din „Despre moarte … rasete!”]

Reclame

şi nu…

Publicate ianuarie 4, 2014 de ani
Categorii: poetry

Nu mă pot ierta, că am reuşit să te uit.

Un fel de _te găsesc ca să te caut_

Publicate decembrie 20, 2013 de ani
Categorii: poetry

Când mă ridic din pat dimineaţa, caut pe noptieră poziţia soarelui

de acolo gătesc idei, le coc, le fierb, le învârt, le uit, le ard, le vreau

Sunt ca la o cursă cu mine la finalul căreia pierd pista de alergare

Îţi caut sensul.

Îmi port neuronii-n călcâie când zâmbesc

energia până la finalul zilei se pierde-n încercarea de a păşi pe vârfuri

e ca atunci când vrei să mergi pe apă (de)şi nu şti să înoţi

 

Sunt iubita de la a doua ta bere jumate

sunt un bloc de amintiri scrijelite într-o realitate repetitivă

arunc hainele în dans, goliciunea-n vorbe, gândurile în ultima îmbrăţişare în care te văd azi, gesturile în mine, şoaptele în mâine, dimineaţa caut soarele pe noptieră

şi-mi promit că azi îţi voi spune despre mâncare

Îţi caut poftele.

by LS

 

sa ai curaj

Publicate noiembrie 23, 2013 de ani
Categorii: poetry

regret cand te gasesc in trecatori doar pentru ca maineajungi in aceeasi absenta

poti oare sa iti treci alergarea si sa fii sincer macar o data  cu tine?

daca iti vin in ajutor e pentru ca ai dinamica pe care reusesc sa o iubesc

altfel, esti un tot unitar care astazi se scuza cu teorii despre uitare

sa ai curaj sa vii spre o nebuna visatoare, iarta-maca te critic in aceeasi imagine

reîntorc omul

Publicate noiembrie 20, 2013 de ani
Categorii: poetry

Sedimentez idei părăsite pe-un perete de foaie nescrisă

iau bureţii poroşi şi-ncep să strig la cuvinte, de jos

dansând înotul la verticală.

Nu şterg nimic, scriu numele tău.

Lipseşte o piesă dintr-un soare fără raze

pe un drum sacadat într-un vis

margini de noroi şi capete de râuri

eşti un om cu “o” mic.

În fabrica asta nu se mai descompun materiale

în fabrica asta se învaţă cum un puzzle îţi conduce viaţa

şi speri că poţi să schimbi măcar punctele de legătură

…eşti un om cu “O” mic?

reintorc omul

14

Publicate iulie 31, 2013 de ani
Categorii: Aniiiiinaaa

de 14 ani moartea e o plastelină

anul acesta văd numărul crescând în ochii tăi, tată.

Uneori îmi vine să-mi scot la propriu inima pe masă și să strig: împărțiți-o vitregește și rupeți-o-n zece, bateți-vă și smulciți-o, împingeți-va, urlați-vă puterea, fugiți trăgând de partea ce vă depășește,  ferecați-mi glasul să nu vă influențez, iar apoi fiecare parte sângerândă ferecați-o-n bandaje pătate de vreme, și pulsați-le una cât una la viață, în 15 locuri ale lumii, departe de mine. Inima mea bate per ansamblu pentru tine. Dar doar așa: în bucăți sfărmițate de vremuri și vise rostite prea devreme. Ce sunt eu în viața asta?

Modelez Ani..

osiris by Lucian Stanculescuby Lucian Stănculescu

Glindesc glânduri

Publicate iulie 7, 2013 de ani
Categorii: poetry

Îmi zic uneori, mă scapi printre degete de fiecare dată când te speli pe mâini.

E dimineața în care îți pun zâmbetul în pălmi și iți torn și apă,

E dimineața în care picurii curg înspre piele și nu invers,

Circul cu ei strâns adâncită-n cădere și mă-ntreb dacă la finalul călătoriei te găsesc,

mă întreb dacă apa sedimentează.

 

Pe corpul tău simt stropi care, dacă mă apropii, mă sug într-un ciclu în care nu mai ești.

Fă-ți curaj să vii, să cădem pe podea împreună de unde lucrurile stau pe dosul pălmilor ude!

Nu știu ce mă mai face să mă plimb sub veșminte aparente dacă nu iluzia

că spălarea mâinilor nu-mi șterge desenul imaginar de pe peretele tău.

 

Dimineața gândurile se plimbă vocale

răstălmăcite, dar evidente în oglindirea lor.

Și așa îmi glindesc glânduri, în care te cuprind..

 

the reality conjecture by Lucian Stanculescu
*The reality conjecture by Lucian Stănculescu.

Străinul cu îmbrățișare caldă

Publicate iulie 2, 2013 de ani
Categorii: poetry

O zi, vorba aia, amestecată. Vorbeau două femei în vărstă la magazin de dimineață: cum vă mai simțiți? zice una. Așa și așa îi răspunde cealaltă femeie. Aaaa…îhîm. Așa… amestecat, să-nțeleg. Da, da.

Ziua mea a fost cu suișuri și coborâșuri, amestecată. Ca simbol, americanul cu suta lui pe oră alerga neînțeles pe lângă mine, cea cu -80 km/h. Zicea totuși că pot să accelerez, având în vedere că știu că va fi bine. O persoană care merge cu viteza asta și zice că va fi bine, va fi mai convingătoare decât persoana cu -60km/h. A înțeles doar pentru că el era în extrema opusă. O trăia și știa că se poate. Altfel, mi-ar fi dat alt răspuns.

Nu l-am crezut nici pe el și am râs de amestecătura așa-și-așa-ului femeilor de la magazin.

 

Când situația nu e sub controlul tău, copingul e mult mai greu să-l faci să fie eficient. Și cu multitudinea de situații necontrolabile, cu răspunsuri mereu distincte, am ajuns în cele din urmă la învățare neajutorată. Am mai fost aici. Ar trebui să știu răspunsuri, îmi zic, total neconvingător.

 

“mă duc să-mi înfrunt destinul” și bip: Mesaj. E de bine. Dar ce înseamnă bine? Un fel de: ah, știam eu! Dar știam pe de o parte și altceva…

 

În cele din urmă drumul spre casă, noaptea, m-a găsit cu capul în pământ, surprinsă și captivată de pietricelele parcului ce îmi bombardau privirea în scârțâitul bicicletei ce mă purta în cercuri. Aceeași alee, când dintr-o parte, când dintr-alta. Pietricelele formau un fel de vid mișcător în care eu pedalam în gol și universul nu-mi grăbea ajunsul spre-o casă, cum nu-mi lăsa nici gândurile prea concrete. Le pișca pe fiecare ca pe o farsă. Până la tine nu m-am simțit mai bine.

 

La tine, tu, străinule, singurul om din parc. Mă gândesc când te văd să mă opresc să te îmbrățișez. De dragul meu, desigur. Apoi, mă gândesc că poate ai băut, poate ești trist și tu, poate ai pierdut și tu: mă gândesc să te conving că nimic nu se pierde niciodată! Îmi surâd la acest gând din urmă. Apoi, îți fixezi aparatul de fotografiat spre mine și imortalizezi momentul. Nimic nu se pierde într-adevăr niciodată.

Am uitat apoi o secundă că ești și am oprit lângă tine și m-am surprins că ești surprins că singurul om din parc te salută, la ora asta târzie în noapte. M-am surprins zâmbindu-ți de parcă tu aveai nevoie să-ți zâmbesc.

Ce caut la ora asta cu bicicleta prin parc? Mi-am dat seama că drumul meu spre casă are de cinci ori drumul pe aici. Apoi m-am gândit să te îmbățișez.

 

Îmbrățisarea ta, străinule, a durat cinci ani. cinci ani de momente în care m-am gândit la cine ești, la ce frumos că oamenii se îmbrățișează necunoscându-se noaptea în parc, la insigna din pieptul hanoracului împrumutat de pe mine, la bicicleta care m-a adus la tine, împrumutată și ea, de la oameni frumoși, doamne ce frumoși; mă gândeam la cât de strânsă și sigură îți e îmbrățișarea, străinule, mă gândeam la cât de bine poate fi să-ți asculți nebunia, mă gândeam, străinule, că îmbrățișarea asta îmi dă viață, zâmbet, culoare…

 

De ce nu se îmbrățișează oamenii mai des? mă întrebi. Poate pentru că le este frică. De ei, de ei înșiși. Mi-am răspuns. Pietricele aglomerate ce mai devreme îmi pișcau în glumă amorul aveau acum mai mult sens și mai puțină tristețe. Viața e o circularitate.

 

Îmi dai cartea ta de vizită. Fotografiezi în parc pentru că aceasta îți e treaba. Ce moment rupt de vis, accept fugar și păstrez căldura brațelor tale în gând.

Mă urc pe bicicletă și plec. Zâmbesc cum n-am zâmbit de încrezătoare toată ziua.

 

 

Acasă? Pe cartea ta de vizită, străinule, scrie același prenume care m-a condus la plimbarea spre tine, prin parc, și e desenat întocmai un măr. Mărul…