punct. și de la capăt
Prinde-mi părul cu întreaga-ți față, clipește des, umezește-mi șuvițele
Eu am să răcnesc copilărește și-n avântul meu de zbucium
Mâinile mele vor bate larg pălmile tale.
E finalul răbdării mele în concordanță cu calmul tău.
Introspecția asta mă fotografiază cu alt chip
În relația asta eu sunt imatura care susține raționalul
Cu vorbe dulci ce nu-și găsesc ecoul,
Și, totuși, încă ne ținem în brațe. Pe brațe.
Pe asfaltul în continuă asfaltare.
noiembrie 24, 2011 la 18:37
deep, NOT!
noiembrie 24, 2011 la 19:39
cam asta era si ideea… :) nu a ajuns niciodata sa fie realitatea atat de deep incat sa o transpun ca atare…cel putin nu in acest caz:) dar trebuie sa privim frumosul si din lucrurile mai..”seci”:)
noiembrie 25, 2011 la 02:14
Frumos! Ca un scurt-metraj…căpătând, cu fiecare cuvânt și imagine care se derulează, un nou contur…alăturat unor semne de întrebare, mereu altele…