Din tăcere-n tăcere
Ia-mă de umeri, dezlipește-mă de zidul îmbrățisării tale.
În strânsoarea-aceasta să ne fie următoarea tăcere
Ce-ascunde șirul de cuvinte
ale revelației pentru care ne este frică să ne apropiem.
Pe umerii mei sunt crăpături în care privirea-mi emoționată și tremurândă nu vrea să plângă.
Nu mai știe cum să ajungă să le ia la pas…
Valurile pălmilor tale se despart de asemănarea ce-am croșetat-o cu aceleași mâini.
Ia-mi de pe umeri bluza mamei apucând-o cu liniile tale și-nchide ochii să nu mă văd.
Exercițiul acesta de pierdere-n lume mă va conduce împiedicat la picioarele tale
Pe care urmează să mă cațăr sârguincios cu-n piolet și-n găuri să-mi pulsez organele la viață.
Cu suflul voi picta zidul și-n construcția proaspătă-mi voi lăsa amprentele.
În cele din urmă, ceafă în ceafă, cu cicatricile mele pe buzele tale
privindu-le amândoi
sărutul tău mă va împinge-n zid.
Sunt tabloul pe care uiți să-l ștergi de praf.
