“Vin. Nimic nu mai conteaza. Abstract sau bine conturat.
Aceste zile, secole ti le dedic. Tu sti ca pentru Dragoste, suferinta insuportabila si bucurie efemera poate duce lacrima.
Incheiere nu exista. Este o noapte zgomotoasa.
Unul e epilogul inainte de cenusa. Un cuvant, toate cuvintele. O esenta, singura esenta. Nimic altceva. Totul, Iubirea.”
Petros Malamidis ~ Lacrimosa [din "Despre moarte ... rasete!"]
Te-am privit, lumanare, de dor… in flacara ta s-a rascolit Ea. In flacara ta inca mai plange o Copila, si inca mai viseaza Nesupusa la abis. Nu te stinge!
Intamplarile mele zilnice sunt fotografii succesive. Ii zambesc acestui sentiment. Il las chiar sa ma domine. Sunt o intreaga expozitie culturala daca sti sa ma privesti. Cu totii suntem. Dar tind sa vreau sa cred ca eu sunt mai sus ca restul. Sunt atatia in jurul meu, putini cu ceva-ul in carca. Te numeri si tu printre ei. Si tu, si tu, si tu. Dar doar atat. Voi si cei din care ma trag. O frumoasa poveste de iubire, aceea adevarata, despre care par sa stiu totul, dar niciodata nu voi sti indeajuns. E o comoara in ei, o bogatie de zambete care te cuprind doar cand vezi lacrima din urma lasata… curge aceasta de ani de zile, si nu are cum sa se sfarseasca. Precum iubirea, si lacrima ei e infinita. Continua sa se iubeasca in lacrimile proprii. Neputinta exista peste tot. Am o opinie despre asta. De cate ori nu ai mers pe strada si ai vazut o mama care-si cearta copilul: ai putut sa o opresti? De unde sa sti ca avea dreptate? O mama intotdeauna stie ce e mai bine pentru copilul ei. Dar nu toti suntem capabili sa fim mame.
Am invatat odata de undeva ca e bine sa ai mereu o intrebare. Cand nu mai ai intrebari esti terminat. Eu am prea multe.
Tu Omule m-ai facut la un moment dat sa nu mai stiu ce sa imi raspund. Exista momente dintr-acestea. Sunt intense si superbe. Dar triste. Cred ca tristetea asta e ceea ce iubesc mai mult ..tristete si iubire. Chiar se combina bine.
Masti si jocuri de umbre cu un trecut caruia ii promiteam ca noi nu traim patetic
Ne furisam in propria viata de unde strigam soptit ceea ce credem de fapt
Suntem de o incapabilitate profunda sa ne iubim in continuare
Iar sinceritatea de asemenea nu are pe unde se mai exprima
Pentru ca motivele au murit demult intro tacere si-o absenta absurda
Din care cel putin eu credeam ca am sa ma destept, considerand-o o etapa
Etapa caruia tu de fapt ii pui emblema dorintei
Mi-ai omorat orice speranta odata cu scuzele balbaite si neterminate
De-atatea ori ai fost Kiki, de-atatea ori am fost si eu
Doar ca acum rolul celalalt nu mi-l pot asuma,
Poate tu insa mi-l expui indirect
Nu plec
Dar se pare ca pur si simplu murim patetic.
Si nici macar nu vom sti vreodata ce ne-a omorat
Pe drumul meu ma aflu si nu incape oricine.
Concerte si Evenimente Rock si Metal urmatoare
