“Vin. Nimic nu mai conteaza. Abstract sau bine conturat.
Aceste zile, secole ti le dedic. Tu sti ca pentru Dragoste, suferinta insuportabila si bucurie efemera poate duce lacrima.
Incheiere nu exista. Este o noapte zgomotoasa.
Unul e epilogul inainte de cenusa. Un cuvant, toate cuvintele. O esenta, singura esenta. Nimic altceva. Totul, Iubirea.”
Petros Malamidis ~ Lacrimosa [din "Despre moarte ... rasete!"]
Te-am privit, lumanare, de dor… in flacara ta s-a rascolit Ea. In flacara ta inca mai plange o Copila, si inca mai viseaza Nesupusa la abis. Nu te stinge!
Intamplarile mele zilnice sunt fotografii succesive. Ii zambesc acestui sentiment. Il las chiar sa ma domine. Sunt o intreaga expozitie culturala daca sti sa ma privesti. Cu totii suntem. Dar tind sa vreau sa cred ca eu sunt mai sus ca restul. Sunt atatia in jurul meu, putini cu ceva-ul in carca. Te numeri si tu printre ei. Si tu, si tu, si tu. Dar doar atat. Voi si cei din care ma trag. O frumoasa poveste de iubire, aceea adevarata, despre care par sa stiu totul, dar niciodata nu voi sti indeajuns. E o comoara in ei, o bogatie de zambete care te cuprind doar cand vezi lacrima din urma lasata… curge aceasta de ani de zile, si nu are cum sa se sfarseasca. Precum iubirea, si lacrima ei e infinita. Continua sa se iubeasca in lacrimile proprii. Neputinta exista peste tot. Am o opinie despre asta. De cate ori nu ai mers pe strada si ai vazut o mama care-si cearta copilul: ai putut sa o opresti? De unde sa sti ca avea dreptate? O mama intotdeauna stie ce e mai bine pentru copilul ei. Dar nu toti suntem capabili sa fim mame.
Am invatat odata de undeva ca e bine sa ai mereu o intrebare. Cand nu mai ai intrebari esti terminat. Eu am prea multe.
Tu Omule m-ai facut la un moment dat sa nu mai stiu ce sa imi raspund. Exista momente dintr-acestea. Sunt intense si superbe. Dar triste. Cred ca tristetea asta e ceea ce iubesc mai mult ..tristete si iubire. Chiar se combina bine.
Era odată ca niciodată o lume de particule de oxigen. Şi fiecare avea nume, familie, gânduri, vise, idealuri. Viaţa însă decurgea lin în fiecare zi pe planeta goală. Şi atunci una din particule a inventat planta! Un fel de roller coaster: intrau şi ieşeau ca la ei acasă. O adevărată distracţie. Şi au umplut planeta cu tot felul de astfel de distracţii.
Dar Geniul 2 al particulelor a zis că el poate face mai mult. Şi după multe încercări a făcut animalul. Toţi au fost foarte mulţumiţi şi au creat animale de toate tipurile în timp foarte scurt. Dar greşeala a fost observată abia ulterior: roller coaster-ul acesta era unul dăunător: particulele de oxigen care ieşeau se dovedeau a fi bolnave: dioxid de carbon se făceau! Dar era prea târziu. Animalele se înmulţeau şi nu puteau fi controlate ca plantele. Atunci a început agitaţia.
Între timp, văzând acestea, o altă particulă dintre genii a observat greşeala comisă: animalele nu aveau destul creier cât să-şi controleze comportamentele în funcţie şi de ce e în jurul lor. După multe studii de laborator l-a creat pe om.
Dar nimeni nu se aştepta ca acesta să trăiească ca şi animalul doar pe seama lor, şi ca în ciuda faptului că e mai inteligent tot se comporta asemeni lui. Şi omul s-a procreat, iar acum lumea oxigenului este ca blestemată: geniile au fost condamnate la moarte, iar cei ce au rămas sunt în continuă alertă: să nu ajungă pe seama omului.
De ce particulele de oxigen? Pentru că omul a început să crească din două celule. Acestea, sunt atât de avansate, perfect create, pline de funcţii extraordinare şi capabile să se dividă constant, fiecare diviziune având atâtea şi atâtea specializări încât trebui să fi fost făcute de vreun geniu. Şi mai mult decât atât, de un geniu mai mic ca celula, ca să poată să o vadă perfect în amănuntul ei.
Şi ziceţi şi voi! Nu ar fi mai sănătoasă, mai curată şi mai bună natura dacă am înceta cu toţii să respirăm? ;))
Pe drumul meu ma aflu si nu incape oricine.
Concerte si Evenimente Rock si Metal urmatoare
